Rastignirea lui Adam

Închide-mi, Doamne, hăului,
Urletul spart de ploi stâlcite de lanţuri
Şi geamătul surd scuipat pe obraz de femeie
Căci demult nu mai sunt cel ce visează,
De când visele îmi umblă desculţe
Pe drumul în care dezmăţul şi dezminţirea
Poart acelaşi chip
De când Tu ai adormit,
Adorm la umbra coastei mele
Şi zâmbetul
Şi ocara
...Adorm la umbra coasei mele...
Casei mele născute la capul
Neliniştei
Căci nu m-ai învăţat sa fiu orb
Şi surd
La cuvântul Tău
sau Al Lor
Îmi întind mâna acum
Spre lunarii ciorchini
Cu gust de pădure despicată
Şi visu-mi alene
Îşi poartă oasele zdrobite
În palme pe când mi se cicatrizează
Ţipătul femeilor stâlcite
De durerile facerii
Chipuri şterse,
Obraji biciuţi de-atâtea fericiri ratate
Şi mă întreb,
Tu nu le vezi cum se duc să moară?
… într-un loc unde rugăciunea lor
Nu are chip sau nume
Copiii se nasc muşcând din pântece
Atârnaţi de zidul de carne vie
Pot vedea adevăratul chip al Fricii
Imaginea părinţilor veştejind la umbra tinereţii
Când tu le preschimbi
Nesiguranţa în trădare
Iar, ei, bătrâni şi stinşi,
Îţi urmează cuvântul
Un şarpe, Doamne?
Dar nu şerpi sunt cei
Ce şi-au lăsat ouăle în inima mea
Sau a Ei?
Nu şerpi erau cei ce creşteau în noi
Înainte ca tu să ne fi hrănit
Cu fructul interzis?
Auzi,
Sub coasă jinduieşte o copilă
Poate e cea ce mă iubeşte
Cea ce mă blestemă
Că a trebuit să fiu al Tău
Şi nu al Ei
Dar braţele astea nu mai pot...
Nici ochii sau glasul
Numai glasul Lui...
Celui ce L-ai trimis pe cruce
Dar El plecat
Eu am rămas
El le-a spălat păcatele,
Dar Ţie,
Ţie, Doamne?
Cu crucea mea ce ai făcut?
Căci El a ales
Eu nici nu am ştiut...
Îmi cer(i) să vin la tine
Să te primesc,
Dar braţele astea nu mai pot...
Nu mai pot primi decât
Somnul
sau
Mormântul